…păcat că e locuită.


Am avut ocazia să vizitez toată Moldova, exact înainte de inundaţii. Întâmplarea face că imediat cum am revenit în Cluj, a început catastrofa, exact pe “terenul” vizitat. Mă gândesc cu melancolie acum la peisajele pe care le-am lăsat în urmă, ştiind că au fost în oarecare măsură, distruse de furia apelor. A cui este vina? Dacă până mai ieri aş spus că a naturii, acum sunt de părere că este a omului.Poate că Dumnezeu este supărat pe noi… trimiţându-ne ca-n Biblie: apă şi foc (vezi temperaturile înalte şi incendiile din V Europei).

Merg pe ideea că „din pământ suntem făcuţi şi-n acelaşi pământ vom merge”. Dacă era să fiu pământ, cu siguranţă aş fi preferat să mă aflu în vârful unui munte sau în inima unei câmpii curate unde să domnească fericirea… să mă întind la soare de-a lungul unei ape, să pescuiesc fauna ce ar face o pasiune pentru mine.
Natura nu încetează să mă surprindă atât prin diversitatea ei cât şi prin continua sa schimbare ce face fiecare plimbare, un vis. Desigur, nu vorbesc despre cea la care a ajuns omul, nu… ci de aceea intactă, unde piciorul distrugător al evoluţiei umane încă nu şi-a făcut apariţia.
Zilele trecute, din dorinţa de a mă izola de tot ceea ce înseamnă civilizaţie, am ales ca loc de refugiu o comună clujeană: Floreşti. Speram ca, pe malul Someşului Mic fiind, într-un loc unde creaţia divină a uitat de lăcomie, să găsesc într-adevăr refugiul dar… zadarnic! Motivul?! Devine zonă rezidenţială! Cu alte cuvinte, omului nu îi ajunge ceea ce a reuşit deja să distrugă ci, din egoism tinde spre a cuceri lumea.
Astfel, în urma construirii frumoaselor viluţe ce se desfăşoară in lungul Someşului pe o distanţă relativ mare, acelaşi specimen despre care am tot adus vorba, s-a gândit să îşi lase amprenta muncii într-un loc nu tocmai indicat. Altfel spus, acolo unde poate mulţi am fi preferat să venim în zilele libere cu familia, prietenii sau poate chiar singuri „să ne relaxăm”, au fost depozitate gunoaie de la cele mai infantile până la deşeuri toxice (anvelope uzate, bidoane de ulei motor, filtre de ulei etc.) şi tot felul de resturi ce în niciun caz nu aduc vreun beneficiu.
Mă gândesc acum la cât de frumos ar putea fi acel loc, ce valoare ar putea avea pentru România („ţara mea de glorii, ţara mea de dor”, după cum spunea Eminescu)… şi câtă vitalitate!
„Ce frumos ar fi arătat această zonă dacă ar fi fost în ţara mea” ar spune un american/francez/neamţ, dar nu şi un român care pare a-şi merita acum mai mult ca niciodată ruşinea pe care i-o atribuie cu uşurinţă aproape oricine… Mă întreb acum dacă omul este atât de inconştient sau este numai nepăsător…
Am văzut că în inima acestor deşeuri se relaxează pescarii la cele doua lacuri, ape, bălţi, sau cum le-or spune, iar în aval există şi un fel de „grilaj de filtrare a apei” sau „grilaj de retenţie a mizeriilor” şi chiar două clădiri frumoase – sedii ale Apelor Romane – oare cum se împacă ideii de vecinătate cu „groapa de gunoaie a comunei”, cum „admiră” zilnic deşeurile menajere şi industriale ce poluează apa (ce cu siguranţă nu mai ascunde nicio sursă de viaţă)?
Pe de altă parte, după cum am mai spus, nici solul nu are o soartă mai uşoară fiind obligat să reziste unui tratament mult prea dur. Unde este raiul pe care l-a atribuit Dumnezeu acelei zone?
…Culmea este că se construieşte, se vinde, se poluează dar nimeni niciodată nu se gândeşte să şi strângă şi să facă o lume acceptabilă, dacă nu mai bună! Gravitatea situaţiei depăşeşte forţele unei singure persoane sau a unui grup limitat de persoane, cu atât mai mult cu cât tot acest Eden este lăsat neprotejat, la voia întâmplării. Oare chiar nu îi pare nimănui rău de ce se întâmplă aici?
E lumea oarbă sau… iar, ignorantă?! Dacă ar reacţiona cineva la acest apel… un strigăt din partea unui ochi deschis, adresat unei urechi capabile să înţeleagă mesajul, poate într-o zi aparţinând viitorului apropiat, voi putea să mă bucur de murmului apei şi de albastrul cerului.

Bine ai venit pe EcoSapiens.

Mă bucur să văd că te interesează salvarea naturii…